parenting din România. Otilia Mantelers s-a aflat în Bacău, la invitaţia Centrului Părinţii Spun Prezent, pentru a vorbi despre rolul pe care relaţia cu părinţii îl are în nivelul stimei de sine a copilului şi despre cum, prin joc, putem creşte copii siguri pe ei, cu şanse mari de a deveni adulţi fericiţi. Despre ideile prezentate în cadrul conferinţei, Otilia Mantelers a discutat şi cu Bacau Info.

Stima de sine, ne naștem cu ea sau ne-o cultivă părinții?

Ne-o cultivă părinții. Copiii se nasc deja cu sentimentul că „sunt un copil bun”, numai că, dacă nu este reflectat de părinți, sentimentul acesta moare. De aceea, nu doar părinții, ci și bona, și toate persoanele de atașament, trebuie să le reflecte înapoi copiilor o imagine frumoasă. Dacă ei primesc această imagine frumoasă înapoi, au o stimă de sine bună.

Care ar fi informațiile de bază pe care un părinte ar trebui să le stăpânească la începutul relației cu un copil, astfel încât să poată să îi cultive stima de sine și nu să i-o distrugă?

Cred că un prim lucru ar fi acela de a-i accepta toate emoțiile. Dacă eu, ca părinte, îi accept și furia, și tristețea, și dezgustul, și frustrarea, toate emoțiile astea, el se simte un copil ok. În momentul în care eu îi spun „nu-mi place că ești așa, nu-mi place că te trântești sau că faci o criză de furie”, atunci eu îi transmit copilului „mie nu îmi place de tine”, iar asta îi afectează stima de sine. Așadar, un prim pas ar fi acceptarea tuturor emoțiilor, iar al doilea e să nu îl rușinăm ținându-i prea multe predici, să nu-l rușinăm pedepsindu-l. Eu nu cred în pedepse, și nu doar eu, ci s-a dovedit că sunt foarte dăunătoare copilului și relației dintre părinte și copil. Ele îi scad stima de sine copilului. Atunci când este pedepsit, el este ca un fel de cățeluș care trebuie să plătească pentru ce a făcut „ești rău, deci trebuie să plătești”, iar stima de sine scade.

  •  

 

V-ați construit prezentarea în jurul ideii că stima de sine are două componente esențiale: sentimentul valorii proprii și acela să poți fi iubit așa cum ești. Poate exista stimă de sine ridicată doar cu una dintre aceste componente?

Nu, nu se prea poate. Cred că o persoană care este conștientă de valoarea ei face foarte multe lucruri pentru a avea acea valoare, iar motivul pentru care le face atât de determinat este pentru a câștiga acea iubire de care are nevoie. Uneori adulții ajung să performeze, și la serviciu, și oriunde, și să nu le mai ajungă performanța, pentru că sunt în căutarea acelei iubiri. Deci nu merg una fără alta. În aceeași măsură, un copil care se simte iubit, dar nu se simte competent, nu are stimă de sine bună, din cauză că el are un talent în el care trebuie să iasă la iveală, și dacă nu iese îi e frică de faptul că ceilalți au talente și el nu are. De aceea trebuie ca, în paralel, să îi dăm sentimentul că merită să fie iubit și, pe de altă parte, să îl ajutăm atunci când este împotmolit și nu mai știe în ce direcție să o ia.

Vorbiți mult, pe blog şi în prezentări, despre rolul jocului în relaţia dintre părinţi şi copil. Dar ce fac părinţii dacă au uitat cum să se joace, dacă poate nu au fost, la rândul lor, copii care să se joace mult?

Noi nu ne jucăm nu pentru că nu am vrut când am fost copii, ci pentru că nu s-a jucat nimeni cu noi. Nu ne-a fost încurajată joaca şi am tot auzit că e o prostie, că trebuie să învăţăm. De asta nu se joacă adulţii. Noi ştim că jocul îi ajută pe copii, iar părinţii conştienţi de acest lucru nu vor să rateze această perioadă extrem de importantă a copilăriei, de aceea spun: haideţi să ne antrenăm puţin! Azi să mă joc 5 minute. Dar mă joc cu prosteală, pentru că sunt mulţi părinţi care joacă jocuri mai serioase, gen Nu te supăra frate, dar eu vorbesc de prosteală, de scos limba, de hai să ne prefacem că eşti o maimuţă şi eu un dragon. De jocurile astea au nevoie copiii şi la acestea au rezistenţă părinţii. Şi atunci îmi propun azi să mă joc 5 minute, şi primesc o reactie frumoasă de la copii, o să văd copilul cât de mult s-a apropiat de mine prin acest joc, şi am să-mi dau seama cât e de important, aşa că mâine mai fac 5 minute în plus. Deci nu trag de mine, nu despre asta e vorba, ci de a face tot posibilul pentru a nu rata această parte frumoasă a copilăriei.

Cum reparăm stima de sine scăzută a unui copil?

Să zicem că am făcut şi eu nişte greşeli, sau pur şi simplu nu ştim de unde vine acea stimă de sine scăzută a copilului, primul lucru e să petrec timp cu el şi să fac un proiect din asta: vreau să cresc stima de sine a copilului meu. Şi pentru asta ce trebuie să fac: să petrec mai mult timp cu el, să mă joc cu el, să facem acel timp special cu el, în care să facem exact ce vrea el, lucru care e deosebit de important, pentru că atunci când copilul e lăsat să decidă, îi creşte stima de sine, pentru că uite, mama face ce vreau eu, aşa că ce vreau eu e frumos, e important. Apoi e important să mă joc cu el, să mă hârjonesc fizic. Jocul fizic e deosebit de important, pentru că, împreună cu râsul generat de acest joc, îi dau sentimental că e un copil bun, dacă se joacă cineva cu mine totul e bine în univers. În cele din urmă, aş pune limite atunci când trebuie, când copilul face ceva nerezonabil, dar aş asculta revolta şi plânsul copilului. Şi dacă plânge din orice, nu contează, pentru că plânsul acela descarcă sentimente grele, iar dintr-o astfel de criză împărtăşită apare un contact mai puternic între părinte şi copil.

În ultimii ani, curentul pe care îl reprezentați, de parenting modern, a luat amploare în România. Părinții participă la conferințe, citesc cărți și încearcă să își educe copiii în concordanță cu ideile promovate în acestea. În același timp, reforma în sistemul educațional merge greoi și nu se poate stabili o direcție clară și coerentă a acestei reforme. Există colaborare între specialiștii în parenting și școli?

Colaborez cu foarte multe școli și grădinițe și le pregătesc și părinții, dar și angajații. Există dorinţă de a afla mai multe, pentru că vine dinspre părinţi. Aceştia au fost la cursuri, la întâlnirile noastre, apoi le-au propus profesorilor, dacă vor să audă o părere, să vină la noi să facă şi în şcoli cursuri. Deci există o deschidere tot mai mare, dar care porneşte de la părinţi, ei sunt cei care cer schimbarea în şcoli. Şi asta chiar şi la stat. Mai puţin, dar şi în şcolile de stat am fost invitaţi. La fel cum există şi atitudinea de „cine e tanti asta să-mi zică mie cum să fiu eu la clasă”. Există şi rezistenţă.

Care credeți că ar trebui să fie primele schimbări în sistemul educațional, pentru a fi siguri că elevilor le este crescută stima de sine, şi nu scăzută?

Cred că şi cadrele didactice, ca şi părinţii, pot avea nişte avantaje şi îşi pot îmbunătăţi munca dacă află cum funcţionează creierul copilului, de exemplu. După cum am mai explicat, atunci când un copil spune o vorbă rea sau face un gest urât, trebuie să știm ce putem face pentru a-l înţelege şi nu a-l eticheta drept oaia neagră a clasei sau a familiei. Aşa că, în primul rând, educatorii şi profesorii au nevoie de informaţii de neuroştiinţă şi despre cum să se poarte, cum să reacţioneze, efectiv, în acele momente.

Cum împăcăm parentingul modern cu ideile tradiţionale, care ne învaţă cu totul altceva?

Eu întrebarea, de fapt, o aud cum e cu instinctul, pentru că pe vremuri nu era nicio teorie, ci pur şi simplu instinct, şi cum e cu atâtea cârţi de parenting. Eu aş spune aşa: cu instinctul nu stăm foarte bine, pentru că părinţii noștri nu ne-au învăţat să ascultăm, veritabil, de instinct. Eu mai moştenesc şi comportamente de la părinţi, am dezvoltat dureri provocate de părinţi, bunici, şcoală, şi atunci instinctul meu nu mai e pur, nu mai sunt părinte aşa cum vreau să fiu, pentru că am propriile dureri. Aş spune că e bine să îți asculţi instinctul, dar atunci când vezi că acesta îi face rău copilului, atunci hai să citim undeva, să ne documentăm, pentru că neuroştiinţa înaintează şi noi nu mai putem sta pe loc. Nu mai avem scuză să nu ştim nimic despre creier, când informațiile sunt în toate revistele.

Când ar trebui să citim aceste cărţi, înainte sau după ce avem copii?

Am observat că fiecare etapă de părinte e cu provocările ei. Eu nu am putut să citesc, când copiii mei aveau 3 ani, cărţi despre adolescenţă. Că nu aveam nevoie şi nu mă interesa. Când eram însărcinată citeam despre sarcină. Şi, când apar anumite probleme, le citesc atunci. Eu aşa văd. Odată cu vârsta, ne documentăm.

În Moldova, Otilia Mantelers va avea următoarea conferinţă în Iaşi, în 25 februarie, dar ea este activă şi pe blogul personal, unde vorbeşte despre hand in hand parenting şi playful parenting. Activitatea Centrului Părinţii Spun Prezent, care a organizat întâlnirea dintre Otilia Mantelers şi părinţii băcăuani, poate fi urmărită pe pagina de Facebook a asociaţiei.

Sursa foto: Centrul Părinții Spun Prezent