Povestea logofătului rebel şi a palatului său: bacauinfo.ro vă prezintă a doua Curte Domnească a Bacăului, cea dată uitării

Pe Valea Caşinului, la poalele munţilor Vrancei, se mai pot vedea ruinele Curţii Domneşti aparţinând domnitorului

Moldovei Gheorghe Ştefan. Ruinele palatului domnesc, ale chiliilor şi şcolii de la Mănăstirea Caşin păstrează povestea tumultoasă a lui Gheorghe Ştefan, logofătul rebel care s-a suit pe tronul Moldovei prin foc şi sabie. Aşezată la marginea unei importante rute comerciale spre Transilvania, Curtea Domnească a fost gândită de Gheorghe Ştefan drept loc de refugiu şi închinăciune. Tot aici, Istoriile lui Herodot şi Cazania lui Varlaam au fost copiate de călugării greci. 

Bacăul poate spune că a avut în istoria sa două Curţi Domneşti. Cea de la Biserica Precista, construită la 1491, reşedinţa coregentului Alexandru, fiul domnitorului Ştefan cel Mare, şi cea de la Mănăstirea Caşin, ridicată de Gheorghe Ştefan ceva mai târziu, la 1653.

Astăzi, Bacăul are două ruine. Dacă despre Curtea Domnească din incinta Bisericii Precista se poate spune că a fost îngrijită, ba mai mult, a fost citată şi descrisă în numeroase lucrări mai mult sau mai puţin de specialitate, despre Curtea Domnească de la Mănăstirea Caşin putem afirma, cu certitudine, că a fost dată uitării. Pe nedrept, ar spune oricine şi-ar apleca puţin urechea, pentru a asculta poveştile zidurilor, ruinelor, vocea bisericii.

Complexul Curţii Domneşti include între zidurile sale şi biserica Mănăstirea Caşin, construită între anii 1653 – 1655, imediat după ce Gheorghe Ştefan a pus mâna pe tron. Pentru reuşita sa, cronicarul Miron Costin l-a numit logofătul rebel. Aflându-se în slujba domnitorului Vasile Lupu (de aproape două decenii pe tronul Moldovei), a ridicat oaste, cucerindu-şi o domnie de 5 ani.

„Este o figură mai puţin cunoscută chiar de către moldoveni. A domnit în Moldova între anii 1653 – 1658. Este cel care a iniţiat mişcarea de alungare a grecilor din Divanul Vasile Lupu, alungându-l de la tron şi pe domnitor”, ne spune preotul Dan Miloiu, parohul Bisericii Mănăstirea Caşin.

Ascensiunea viitorului domnitor a pornit de la Rădeana (comuna Ştefan cel Mare), sat şi moşie rămase în stăpânirea lui după moartea tatălui său, Dumitraşcu Ştefan, la 1630. Îşi începe cariera ca mic dregător, apoi, din treaptă în treaptă, ajunge şi mare logofăt, slujbe ce i-au sporit averea[1], suficient cât să ridice o armată pentru a cuceri tronul Moldovei. Astfel, la Valea Seacă, lângă Faraoani (Bacău), Gheorghe Ştefan îşi atrage adversarii în luna iunie a anului 1653, „la o râpă ce iaste aproape de sat, de Faraoani, anume Valea Sacă, şi s-au tocmit acolea stol pre un pisc” şi, ajutat de corpuri de oaste din Transilvania şi Ţara Românească, a atacat oastea lui Vasile Lupu când nu trecuseră încă toţi „râpa de la Valea Seacă şi i-au înfrânt pe orheieni, iar Ştefăniţă Lupu şi restul de oaste s-au împrăştiat, o parte a trecut Bistriţa, iar alţii s-au îndreptat spre Roman urmăriţi de adversar”[2].  

Contextul politico-militar în care se aflau Polonia, confruntată cu insurecţia oştii zaporojene, Ţara Moldovei, cât şi Imperiul Otoman, a determinat Înalta Poartă să-l recunoască voievod pe Gheorghe Ştefan, şi nu pe Vasile Lupu, care îi servise aproape două decenii. Odată ajuns pe tron, a încercat să câştige bunăvoinţa Bisericii Ortodoxe, prin scutiri de dări, finanţarea construcţiilor de biserici şi donarea de sate şi moşii acestora.

Preot paroh Dan Miloiu: „La 1655, pe locul unui schit care exista pe moşia tatălui său, Dumitraşcu Ciaur, schit cu şapte călugări, Gheorghe Ştefan a înălţat această biserică. Biserica a fost construită de meşterii care au ridicat în Iaşi bisericile Golia şi Trei Ierarhi. Dintre cei cunoscuţi îi amintesc pe Iacob Agavriloaiei, Pricope Iantine şi Isidor Porpican. Meşterii au fost ajutaţi de 2.000 de ţigani robi, care, se spune, ulterior au fost dezrobiţi, iar parte dintre ei au rămas pe aceste pământuri.”

După alţii, cu prilejul construirii ansamblului bisericesc Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril au fost aduşi aproape 800 de robi, care după înălţarea acestuia, a zidurilor şi a celorlalte clădiri interioare, după trei ani de muncă asiduă, n-au mai părăsit zona. Unii s-au aşezat în imediata apropiere, de-a lungul Caşinului, iar altă parte în locul numit Gura Curiţei.

Biserica nu a fost niciodată pictată până la 1994. Pictura poartă semnătura lui Dumitru Bănică, ajutat de câţiva studenţi de la Belle Arte din Bucureşti.

Ansamblul se compune dintr-o incintă în formă poligonală neregulată, înconjurată de ziduri groase, din bolovani de râu zidiţi cu mortar de var a căror grosime variază între 1 metru – 1 metru şi jumătate. Zidurile sunt prevăzute cu creneluri de apărare. Din construcţia de odinoară au mai rămas doar biserica, clopotniţa, pivniţa şi zidurile, deteriorate în mare parte. Pivniţele, construite din piatră cilindrică, sunt ultimele vestigii ale palatului domnesc.

„A funcţionat ca mănăstire de călugări greci până la vestita lege a secularizării averilor mănăstireşti. Niciodată nu au fost călugări români aici. Atunci, grecii au plecat, luând cu ei odoare, arhivă. N-au lăsat nimic în urma lor. După 1864 a fost transformată în biserică de mir, pentru nevoile satului,” ne relatează preotul Dan Miloiu.   

„Grecii au înfiinţat aici centre de copişti. Au fost copiate Cazania lui Varlaam la Mănăstirea Caşin, Istoriile lui Herodot. Apoi au funcţionat diferite şcoli de psaltichie. Important este faptul că doi dintre stareţii reprezentativi ai mănăstirii, respectiv Ierotei, la 1806, şi Isaia Ţarigrădeanul, la 1836, mai ales cel din urmă, au încercat să falsifice pisania de deasupra uşii de la intrare, dându-se ei drept ctitori. De la ei avem uşile de la altar şi de la intrarea în biserică, de prin anii 1800. Mai avem aceste sfeşnice, care sunt recondiţionate, cu inscripţia Ierotei.”

În timpul domniei lui Mihail Racoviţă, la 1717, zidurile complexului au fost dărâmate. Sultanul poruncise să dărâme zidurile şi „Cetatea Caşin”,  căci era cu adevărat „o cetate de nepătruns”. În acest scop au fost aduse echipe de şavgăi de la minele de sare din Târgu Ocna. Între 1717 şi 1820 mănăstirea a rămas fără ziduri.

Preot paroh Dan Miloiu: „A reuşit să scape doar Cetatea Neamţului. În rest, tot ce era fortificaţie de pe Valea Siretului, Valea Trotuşului, au fost distruse. Atunci au fost dărâmate chiliile, şcoala şi palatul domnesc din interiorul bisericii, care aveau rol de contrafort la zid. Au fost refăcute zidurile la 1820, mărindu-se incinta mănăstirii.”

Stăpânirea de cinci ani a domnitorului Gheorghe Ştefan nu a fost pătrunsă de o semnificaţie deosebită în plan intern. În schimb, cronicarul Miron Costin, ca martor şi apropiat al anturajului domnesc, nota că în Moldova din vremea lui Gheorghe Ştefan ,,fu mare bivşug în grâne, în vin, în stupi şi în toată roada”[3].

Sub acuzarea de uzurpare a tronului, Gheorghe Ghica avea să-l ameninţe suficient pe Gheorghe Ştefan încât acesta din urmă să renunţe la domnie şi să fugă. Dar guvernarea sa a fost falimentată, în special, de cursul politicii externe. Într-un final, temându-se pentru viaţa sa, pleacă în Europa, pribegind la Viena, apoi la Brandenburg, Dorpat (azi Tartu, Estonia), Riga, Moscova (unde la 15 iunie 1663 a fost primit de ţar), apoi revine într-o zonă a Poloniei de azi aflată sub suedezi.

„Pe aici a plecat din ţară, la 1658, trecând munţii Caşinului, peste vârful Clăbuc, urmând drumul strategic pe care, încă se mai văd pietrele vechi cu care a fost pavat. Undeva mai sus în munte este un loc numit Masa lui Vodă”. – preot Dan Miloiu.

Soţia sa l-a însoţit doar până în Transilvania, pentru că, după unii, domnitorul fugar ar fi trimis-o să aibă grijă de moşii, în timp ce preotul Miloiu spune că: „Aceasta nu l-a iubit şi nici nu l-a urmat în bejenie. Gheorghe Ştefan   şi-ar fi luat soţia dintr-un rădvan de pe undeva de la Mirceşti. El a fugit cu cneaghina Ştefania Mihailova, cea care i-a mâncat şi bruma de avere pe care o mai avea.”

Fostul domnitor al Moldovei a murit în sărăcie, în 1668, la Stettin (azi Szczecin, Polonia), unde regele Suediei, Carol al XI-lea, stăpânul Pomeraniei, îi oferise un castel spre locuinţă. Ştefania Mihailova primeşte învoire de a duce corpul lui Ştefan în Moldova „şi-l va fi înmormântat în Mănăstirea Caşinului cea zidită de el, deşi nici o piatră nu aminteşte mormântul lui”[4].

„Se spune că trupul i-ar fi fost adus şi înmormântat aici, în biserică, însă nu se găsesc niciun fel de urme. La toate reparaţiile făcute s-a încercat identificarea mormântului, dar nu am găsit nimic,” arată preotul Dan Miloiu.

Înaintând pe firul istoriei, la fel de încărcată de semnificaţie pentru Mănăstirea Caşin, „în timpul Primului Război Mondial, Regina Maria şi Regele Ferdinand, vreme de doi ani, au îmbărbătat soldaţii de pe linia frontului. Iar după război, timp de doi ani, veneau la slujba de Înviere în biserica de la Mănăstirea Caşin, aprindeau lumânări la Cimitirul Eroilor. Sătenii au făcut chiar un tron în care stătea doar Regina Maria. O replică a bisericii de la Mănăstirea Caşin a fost construită la Bucureşti şi care poartă acelaşi nume. În timpul luptelor, biserica nu a suferit avarii. În schimb, a luat foc din cauza trenuleţului care trecea chiar sub zidurile bisericii. A ars în totalitate acoperişul, fiind acoperit cu şindrilă.” – preot Dan Miloiu.

„Acum încercăm să atragem fonduri de orice fel pentru a reabilita întreg complexul. În planul de reabilitare sunt incluse şi lucrări de punere în valoare a ruinelor şcolii. Ne dorim să reabilităm şi beciul, să-l decopertăm şi să facem un sistem de izolaţie. Poate putem amenaja acolo un muzeu frumos.”

Au mai încercat şi în 2010 să obţină fonduri de la Ministerul Culturii, însă cel care şedea pe tron atunci, respectiv Kelemen Hunor, a ridicat din umeri, spunând că nu sunt bani. Nici în 2014 Ministerul Culturii nu are bani pentru nici un obiectiv cultural istoric din judeţul Bacău, conform unui răspuns oficial la o solicitare scrisă a reporterilor bacauinfo.ro.

Despre Gheorghe Ştefan, cel poreclit Burduja Vodă, datorită aspectului burduhănos, mare amator de vinuri, nu ştim cu exactitate cât a stat la Curtea Domnească de la Mănăstirea Caşin ori cât a reuşit să o transforme în a doua reşedinţă a domnitorului Moldovei, dar, cu siguranţă, a lăsat Bacăului un al doilea Palat Domnesc.

Poveștile logofătului rebel, despre actul de răzvrătire împotriva domnitorului său pentru a-i lua tronul, despre averile uriaşe, unele moşii luate chiar prin „silă domnească”, despre ctitoriile sale, ar trebui însă duse mai departe.

[1] Burlacu, Gheorghe, Ocolul domnesc Trotuş (sec. XV – XIX) (II), în Carpica, XXVII, 1998, p. 114.

[2] Coşa, Anton, Evoluţia istorică a satelor din comuna Nicolae Bălcescu (judeţul Bacău), în Carpica, XXXIX, 2010, p. 257. 

[3] Costin, Miron, Opere. Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, 1989, p. 166. 

[4] Istoria Moldovei de la detronarea lui Vasile Lupu până la Constantin Duca. 1653 – 1691, p. 289, http://www.unibuc.ro/CLASSICA/Xenopol-vol4/cap14.pdf