Scurta istorie a acupuncturii

Originile acupuncturii se pierd in timp. Dovezile arheologice ne permit sa presupunem ca tehnica a fost practicata pe continentul asiatic, mai precis in China, in urma cu mai bine de cinci mii de ani. Unii savanti, in lucrarile lor, se refera la originile sale in urma cu patru mii de ani.

In medicina traditionala chineza, maestri antici au invatat ca boala este o schimbare a functiilor corpului sau uzura cauzata de factori externi precum frigul, caldura, umiditatea, factorii emotionali, nutritionali sau imbatranirea. Prin acupunctura s-ar putea recupera sanatatea, insa acupunctura este o metoda tratament, parte a medicinei traditionale chineze !

Cu totii stim ca, in antichitate, bolile erau tratate cu mijloacele disponibile la acea vreme, precum diete si ceaiuri (infuzii de plante), „needling” (acupunctura), iar, mai tarziu, manipularea coloanei vertebrale si masaje (Tui-Na), exercitii de respiratie, cu sau fara miscari ale corpului (Qi Cong) si exercitii adaptate din arta martiala (Tai Chi Chuan).

Acestea si alte metode de tratament bazate pe cunostintele medicinei primitive au fost dezvoltate si interpretate, de-a lungul secolelor, in lumina credintelor subiective si filozofice, inserate in contextul cultural al fiecarei epoci.

Descoperirile arheologice din dinastia Shang (1766-1123 i.Hr.) au inclus chiar instrumente primitive de acupunctura precum carapace si oase de testoasa, pe care au fost inregistrate discutii despre patologie medicala.

Cu toate acestea, primul text medical cunoscut si inca folosit de TCM este Tratatul de Medicina Interna al Imparatului Galben (Nei Jing), scris sub forma unui dialog intre legendarul Imparat Galben (Huang Di) si ministrul sau, Qi Bai, despre medicina, dupa unii autori, in timpul Statelor Belicatoare (475-221 i.Hr.).

Mai tarziu au aparut si alte texte clasice, printre care Discutia bolilor cauzate de raceala, Clasicul puls, Clasicul dificultatilor (Nan Ching) si Clasicul asupra sistematizarii acupuncturii si moxa. Aceasta carte importanta – Nei Jing – a devenit cunoscuta drept „Canonul medicinii al imparatului galben” si a servit drept baza pentru dezvoltarea MTC. Primul volum contine tehnicile de examinare fizica, teoriile si fundamentele MTC, in timp ce al doilea contine practic toata stiinta diagnosticului si tratamentului prin ace si moxa, de la diferitele instrumente folosite la acea vreme, precum „cele noua ace”, pana la localizarea si indicatia terapeutica a punctelor, din care aproximativ 60% sunt folosite si astazi ca referinta. Recunoaste ca multe dintre tehnicile de tratament utilizate in prezent in medicina sunt de fapt versiuni actualizate ale celor citate in cartea Nei Jing. De aceea, este necesar sa fim atenti la ceea ce unii numesc adesea tehnici „inovatoare” de parca ar fi contemporane, cand in realitate, sub o observatie mai exacta, sunt repetari ale celor descrise mai sus.

Istoria Medicinii Chineze consemneaza perioade in care acupunctura a atins o dezvoltare considerabila, precum si altele in care a ramas stationara. In timpul dinastiei Tang (618-907 d.Hr.), acupunctura a capatat o mare importanta, odata cu infiintarea Colegiului Imperial de Medicina, unde primii acupunctori au fost formati oficial.

Aproximativ doua sute de ani mai tarziu, in jurul anului 1200, in timpul dinastiei Song (960-1279), a fost construita o statuie de bronz goala, in marime naturala, a unui om, care continea replici de viscere si organe. Au fost, la suprafata, punctele de acupunctura gaurite in caile meridianelor.

Acest model, cunoscut sub numele de „Omul de bronz”, a fost folosit in predarea si formarea studentilor la acupunctura. Pentru a face acest lucru, suprafata a fost acoperita cu ceara neagra si modelul a fost umplut cu apa. Elevul ar trebui, la cererea maestrilor, sa introduca un ac, lasand apa sa curga daca a ajuns corect in punctul indicat.

Aceasta metoda de predare inovatoare a permis o dezvoltare considerabila a acupuncturii, care a culminat cu executarea unui studiu de pionierat privind acutizarea anumitor puncte eficiente pentru tratamentul diferitelor boli.

In timpul domniei dinastiei Ming (1368-1644), totusi, MTC a atins apogeul, recunoscand si delimitand diferitele domenii ale practicii medicale, precum pediatria, ginecologia, medicina generala, ortopedia-traumatologie, psihiatrie, medicina legala, boli febrile (boli infectioase), fitoterapie, acupunctura si Tui-Na (manipulare si masaj vertebral), care corespund specialitatilor medicale actuale (cu exceptia ultimei, Tui-Na). Pe parcursul celor aproape trei secole (1644 -1911) dupa dinastia Ming si in timpul dinastiei Ching, acupunctura scade treptat, care incepe cu excluderea predarii sale in universitati. In acelasi timp, influenta medicinii occidentale s-a extins si s-a accentuat in secolul al XIX-lea, cand au fost descoperite noi proceduri de diagnostic si noi medicamente (medicamente alopate), utilizate in tratarea si combaterea bolilor si a epidemiilor, producand un mare impact asupra chinezilor, pentru ca erau mult mai eficiente in cazurile de boala acuta. Aceasta tendinta a culminat cu interzicerea acupuncturii in Orasul Interzis, decretata in 1822 de catre imparatul de atunci Dao Guang, considerand ca acupunctura era doar o practica ezoterica.

Timp de mai bine de un secol, tehnica nu a fost practicata oficial. Cu toate acestea, acupunctura a continuat sa fie folosita si transmisa, mai ales in zonele rurale dens populate, unde numarul mic de medici cu diplome in medicina occidentala nu era suficient pentru a satisface nevoile medicale ale vastei populatii chineze.

Din 1944, liderul de atunci Mao Tse Tung proclamase deja liniile directoare pentru integrarea MTC cu medicina occidentala. Dupa proclamarea Republicii Populare Chineze in 1950, Mao insusi a insistat asupra muncii comune a profesionistilor MTC si a celor din medicina occidentala.

Incepand cu anii 1950, chirurgii au constatat ca acupunctura avea efect analgezic, atat in ​​procedurile chirurgicale, cat si in cele post-chirurgicale, fapt care a marcat inceputul anesteziei prin acupunctura.

O schimbare importanta in evolutia istorica a acupuncturii s-a datorat probabil recunoasterii sale oficiale in 1955, cand TCM a ajuns sa fie echivalata cu medicina stiintifica occidentala.