Stiri si noutati din Jud. Bacau. Temele care conteaza. Mai mult decat informatie.

Câteva sute de băcăuani au fost

sâmbăta trecută la Sala Ateneu, pentru a-l asculta pe Gáspár György, unul dintre cei mai populari psihologi specializați în parenting din România, care a venit la invitația Centrului Părinții Spun Prezent. Acesta le-a vorbit despre prezența conștientă ca esență a relației părinte-copil, iar apoi a subliniat, pentru bacauinfo.ro, câteva dintre aspectele de care orice părinte ar trebui să țină seama.

Explică-mi, te rog, în linii mari, conceptul de mindfulness.

Mindfulness sau starea de prezență conștientă este esența cultivării relațiilor de iubire. Este o formă aparte de a ne exprima curiozitatea față de sine și față de cei din jur. Suntem mindful atunci când putem accepta ceea ce simțim și gândim fără a ne activa judecata critică, atunci când exprimăm aceeași atitudine și față de cei de lângă noi. 

Ai început conferința în Bacău întrebând câte persoane din public practică mindfulness-ul și nu am știut ce să răspund decât: „mereu?”. Ar trebui sa ne simtim vinovați dacă, în relația cu cei apropiați, nu reușim sa fim mereu prezenți 100%?

Nici vorbă, starea de mindfulness ne încurajează să ne exercităm auto-compasiunea și să ne apreciem pentru momentele în care suntem mindful. Iar în episoadele de rătăcire, precum un păstor blând, să ne readucem atenția „acasă”. Nimeni nu poate fi mindful 100% din timp. 

A fost o conferință de parenting, dar ai vorbit destul de mult despre relația între parteneri. Care e relația între echilibrul între părinți și o creștere corectă a copiilor?

Noi, cei care promovăm starea de mindfulness, suntem de părere că pentru a crește un copil este nevoie de un sat întreg. Dacă părintele are un sprijin solid în relația de cuplu, provocările sunt mai ușor de dus și momentele dificile mai ușor de gestionat.

Echilibrul ni-l găsim singuri sau în cuplu?

Văd echilibrul ca pe un cuvânt periculos, exact așa cum este și perfecționismul. Starea de bine consider că este mult mai importantă, iar aceasta poate fi atinsă prin cultivarea și menținerea unor relații sănătoase. Omul este o ființă socială, cu o nevoie de conectare înnăscută, ceea ce înseamnă că și la bine și la greu avem nevoie de un „celălalt semnificativ”.

Suntem o generație de parinti crescuți auzind mereu ca e rușine să plângi, să îți arăți sentimentele. Ne putem depăși singuri handicapurile emoționale sau am avea, cu toții, nevoie de terapie?

Ființa umană se naște în relație, crește și se dezvoltă la nivel relațional. Este rănită în plan relațional și se vindecă prin relații. Astfel, îndrăznesc a spune că nu, nu ne putem vindeca singuri, avem nevoie de empatia celorlalți. Generația noastră, de asemenea, are de învățat lecția vulnerabilității – din păcate trăim într-o societate în care perfecțiunea este încurajată și preamărită, însă aceasta este o mare povară. Ființa umană este vulnerabilă și minunat de imperfectă. Asumarea vulnerabilităților este o dovadă de curaj și o mare forță pentru progres și excelență. Perfecțiunea îmi comunică să stau departe de vulnerabilitate, cu alte cuvinte să nu greșesc și astfel îmi blochez evoluția. Vulnerabilitatea îmi comunică următorul fapt: dacă îndrăznesc să fac ceva măreț, la început voi „cădea”, dar, din fericire, mă pot ridica și îmi pot îmbunătăți abilitățile.

Terapia este doar un instrument de vindecare, dacă noi găsim curajul de a ne pune cap la cap povestea dificilă, auto-compasiunea de a nu ne judeca și pedepsi pentru ceea ce am făcut sau nu, și mai apoi de a o împărtăși partenerului, unui prieten sau unei alte persoane, atunci terapeutul poate fi inutil. De altfel, sunt de părere că un terapeut ne poate ajuta să înțelegem mai bine anumite aspecte ale povești, să prindem mai mult curaj, însă vindecarea adevărată să produce în afara cabinetului.  

O idee foarte interesantă din conferință a fost că parentingul e despre părinți, nu pentru copii. Poți detalia, te rog?

Văd parentingul ca pe o a doua șansă de la viață, ca pe o oportunitate de a ne vindeca rănile din copilărie și a ne depăși blocajele sau limitările. Relația părinte-copil este ca o oglindă a sufletului nostru, aceasta ne poate arăta atât partea frumoasă din noi, cât și latura întunecată. Copiii se nasc ca un întreg, echipați de la Natură cu tot ceea ce le trebuie pentru o dezvoltare armonioasă, provocarea este ca noi, adulții, să le asigurăm un mediu optim pentru dezvoltare – în care copiii să se trăiască pe sine. O prerechizită este aceea ca noi să fim suficient de flexibili, încât să facem diferența între sinele nostru și cel al copilului și să nu-l forțăm pe cel mic să fie o miniatură a noastră. Pentru a ajunge la această înțelepciune avem nevoie să lucrăm serios cu noi înșine, deoarece problema nu este niciodată în exteriorul nostru, aceasta își are rădăcina undeva în interiorul nostru, iar soluțiile ne așteaptă tot acolo.    

Mulți dintre promotorii diferitelor curente de parinting vorbesc despre ideile pe care le prezintă ca fiind cele mai bune. Tu nu, tu vorbești despre flexibilitate. De ce?

Consider că în parenting nu există rețete perfecte, creșterea unui copil este o experiență personală și unică. Un părinte cu doi sau trei copii poate avea două sau trei experiențe de parentaj diferite. A căuta soluții în exterior înseamnă a plasa responsabilitatea acolo unde nu-i este locul. De asemenea, consider că este periculos să ne imaginăm că noi psihologii sau experții în parenting cunoaștem mai bine un copil decât îl cunoaște părintele acestuia. Adesea, cădem în capcana psihologică de a proiecta asupra celorlalți propria noastră experiență, ceea ce uneori poate determina pagube psihologice și emoționale. Așa cum am menționat și la conferință, provocările nu vin niciodată singure, acestea atrag după ele nenumărate posibilități – care nu au cum să fie descrise, în totalitate, în cărțile de parenting, acestea pot fi descoperite dacă trăim în momentul prezent și dacă ne exprimăm curiozitatea față de acestea, dacă le căutăm „aici și acum”. Iar pentru ca starea de prezență conștientă să fie mai mult decât o idee „drăguță”, avem nevoie de practică, ajungând astfel la flexibilitate.

Vorbești despre retrăirea sufletească a experiențelor din copilărie, analizarea și acceptarea lor. Putem face asta fără a risca să ne facă să ne urâm parinții?

Procesul de vindecare poate atrage după sine mai multe stări emoționale, când ajungem față în față cu „pruncul rănit” din noi și cu suferința acestuia, ușor se activează furia față de părinți. Însă, după furie va veni tristețea și apoi iertarea. Procesul nu poate funcționa în alt sens, nu putem ierta (cu adevărat) înainte de a ne (re)trăi drama cu tot ceea ce implică aceasta. Emoțiile noastre, indiferent de valență (că le numim pozitive sau negative) sunt importante, au mereu un mesaj pentru noi și ne comunică ceva. Așa este cu furia, trăire care uneori este numită “ură”; odată recunoscută, o putem eticheta, apoi accepta și ulterior gestiona. În caz contrar, aceasta va prelua controlul asupra gândurilor și comportamentelor noastre. 

În relația cu copiii, cât oferim și cât trebuie să ne așteptăm să primim inapoi?

Relația părinte-copil este una în care dăm și nu avem așteptări… sau cel puțin ar fi bine să nu le avem. Nașterea nu este alegerea copilului, este o asumare mai mult sau mai puțin conștientă a părintelui. Tot ceea ce ne oferă copiii sunt daruri sau, dacă vreți, bonusuri și dovezi că ne facem treaba bine.

Cât din comportamentul copiilor reflectă educația si cât propriul lor temperament?

Temperamentul ne indică o anumită predispoziție biologică, însă mediul poate influența manifestarea sau remisia unor comportamente. Spre exemplu, copiii cu un temperament „greu de urnit” pot funcționa foarte bine dacă beneficiază de sprijin și susținere din partea mediului, dacă sunt educați spre dezvoltarea unor abilități sociale și de relaționare. Factorul biologic nu este în controlul nostru, însă factorul educațional poate suporta ajustări și îmbunătățiri.